Blogul Fundatiei "Life for Life"

Sub semnul limbajului si al comunicarii

Toni — Mon, 01 Oct 2007 16:21:36 +0000

Bucurandu-se de sprijinul si participarea entuziasta a ilustrului profesor Solomon Marcus, cu permisiunea caruia am dat acestui newsletter titlul lucrarii sale, ne propunem sa va aducem in atentie, lunar, eseuri inedite, sa va prezentam tineri deosebiti, sa supunem dezbaterii teme de interes pentru mediul academic si pentru lumea in care traim. Acest newsletter isi propune sa fie o chintesenta a subiectelor abordate pe Blog-ul Fundatiei Life for Life, dar si o invitatie deschisa, de a folosi acest blog ca pe o platforma interactiva de dialog. Asadar, lansam newsletter-ul Fundatiei Life for Life sub semnul unei alte „paradigme universale”: comunicarea.

Editorial - Peste tot, cuvinte si limbaje (partea I)

Toni — Mon, 01 Oct 2007 15:07:34 +0000

Exista idei care au o anumita universalitate, fiind implicate in intreaga diversitate a lumii, si, in acelasi timp, au un caracter fundamental, deci care priveste notiunile si problemele de baza ale mai tuturor disciplinelor. Le numim paradigme universale, cuvantul paradigma fiind folosit cu sensul dat de Thomas Kuhn in a sa „Structura revolutiilor stiintifice”.
Prin paradigma se intelege o idee (concept, notiune) de o mare cuprindere, care are o capacitate explicativa si unificatoare pentru o intreaga categorie de fenomene sau/ si pentru o intreaga perioada istorica. Paradigma devine universala de indata ce are un impact important in toate domeniile vietii si creatiei. Fiecare perioada istorica si-a avut paradigmele ei dominante. Secolul al XIX-lea s-a aflat sub dominarea paradigmelor materiei, energiei si masinii cu abur, pe cand secolul al XX-lea este dominat de paradigmele informatiei, comunicarii si calculului. Alte exemple de paradigme de acest fel sunt spatiul, timpul, semnul, modelul, metafora, algoritmul, criza, calculatorul, paradoxul, jocul, complexitatea si cate altele.
Cartea de fata este consacrata unei astfel de paradigme universale, limbajul.
Universalitatea paradigmei lingvistice se reflecta in diversitatea disciplinelor care o studiaza: lingvistica, logica, biologia, psihologia, disciplinele cognitive, informatica, matematica, filozofia, antropologia, sociologia, medicina, fizica, cibernetica si altele. Cartea pe care o propunem cititorilor inregistreaza, in buna masura, aceasta diversitate, chiar daca gandirea matematica apare ca un numitor comun al articolelor pe care le contine. Am putea chiar spune ca matematica este liantul prin care aspecte atat de variate ale limbajului sunt aduse in aceeasi albie.
Prima sectiune include doua studii: unul de amploare prezinta radacinile istorice ale limbajului ca structura formalizata si schiteaza impactul ei in diferite stiinte ale naturii si in stiintele sociale, in arta si in literatura.
Al doilea studiu face sinteza rezultatelor care se refera la partea morfologica si distributionala a limbilor naturale, asa cum s-a dezvoltat studiul lor in legatura cu experimentele mai vechi de traducere automata si pe baza metodelor analitice initiate de americani.
A doua sectiune include doua articole in colaborare, privind evolutia ideii de demonstratie matematica. Se disting trei dimensiuni ale acestor demonstratii: sintactica, semantica si pragmatica. Sunt urmarite momentele de soc prin care a trecut demonstratia matematica de-a lungul istroiei, cu accent pe secolul al XX-lea, cand a fost pus in evidenta fenomenul de indecidabilitate a unui enunt si au aparut demonstratiile care se prevaleaza de programe de calculator. Pentru prima oara, demonstratia matematica nu mai era o activitate exclusiv logica, ci una mixta, logica si experimentala in acelasi timp.
(va urma)

Solomon Marcus este, fara indoiala, unul dintre cei mai activi intelectuali contemporani, ale carui carti au intrat de mult in bibliografiile de specialitate din intreaga lume. Profesor consultant la Facultatea de Matematica a Universitatii din Bucuresti, Solomon Marcus este recunoscut ca unul dintre initiatorii lingvisticii matematice si s-a remarcat, de asemenea, in analiza matematica, informatica teoretica, semiotica, poetica, filozofia si istoria stiintei. Cu modestia caracteristica marilor spirite, profesorul Solomon Marcus marturisea recent: ”Sunt un om pentru care cea mai mare placere este sa citeasca si sa savureze tot ceea ce reprezinta o culme fie in stiinta, fie in arta, si marturisesc ca mai multe satisfactii trag din aceasta lectura, din aceasta contemplare a ceea ce au realizat marile genii ale omenirii, decat din ceea ce eu personal am facut.”

Cifre si litere- numbers and spelling

Radu Gologan — Wed, 12 Sep 2007 06:43:12 +0000

Desi scoala primara si secundara americana nu exceleaza in invatarea gramaticii sau a aritmeticii, copiii se obisnuiesc de mici sa retina fara a mai uita toata viata, o serie de numere, abrevieri, initiale s.a., care pentru un strain nu spun mare lucru. In paranteza fie spus, il inteleg pe Turcescu; e scolit in Romania si nu a crescut cu NBC, CBC si CNN.

Un European are mari dificultati cand vine sa traiasca aici, chiar si pentru o perioada scurta: codul numeric (SSN, social security number, numar pe care il au toti cei ce obtin venituri si familiile lor), codul zip (postal), cele doua-trei numere de telefon, numerele de conturi bancare, codurile pin ale cardurilor, initialele institutiilor de stat sau federale, o lunga lista de abrevieri pe care la primul contact auditiv traiesti senzatia unor coduri intre astronauti. Ei fac asta cu mare usurinta si nu am auzit “complaints”: plangeri (folosesc acest cuvant pentru ca il aud de zeci de ori zilnic, esti invitat peste tot sa faci plangeri!). Nu am vazut pe nimeni in situatia mea: de cateva ori, cand la completarea unor formulare, la rubrica SSN, scot portmoneul si caut acel biletel salvator urmarit fiind de zambetul condescendent al functionarei din fata mea. Gandeste probabil: o fi unul dintre cei “different”, cum cu delicatete ii numesc ei pe cei cu unele probleme.

De fapt, ideea acestor randuri mi-a venit azi cand unul dintre studenti, permananent critic si dezinvolt, mi-a atras atentia ca are dificultati in a intelege scrisul meu european, cand astern pe tabla unele cifre sau litere. Ei invata de mici sa scrie foarte apropiat de semnele tiparite, asadar cifrele patru si sapte par stranii pe tabla umpluta de mine iar litera r caligrafica e inteligibila pentru cei cu experienta europeana. Mai interesant este ca litere folosite ca notatii matematice ce la noi sunt consacrate chiar si pentru speriatii de matematica, pe multi dintre ei ii deruteaza. Sunt obisnuiti altfel decat in viata densa in prescurtari si abrevieri: la matematica notiunile se scriu in cuvinte.

Sunt insa impresionanti cand fac acel “spelling” – descrierea litere cu litera a cuvintelor ce pot crea confuzii prin pronuntie. Uneori degeaba o fac pentru mine; au o astfel de viteza ca le ceri sa-ti puna pe hartie; mai rau e la telefon unde orice operator face “spelling”. E o tara “different”, dar in acceptiunea noastra pentru acest termen!

Despre autor
Radu Gologan este cercetator la Institutul de Matematica al Academiei si profesor la Facultatea de Automatica, Bucuresti; doctor in matematica; fost olimpic international in 1970; autor de tratate, manuale, lucrari stiintifice in domeniul analizei matematice si probleme de concurs; presedinte al comisiei nationale a Olimpiadei de matematica si coordonatorul olimpiadelor de matematica si al delegatiei Romaniei.

Incredibila dotare a universitatilor

Radu Gologan — Mon, 10 Sep 2007 06:41:07 +0000

In centrul campusului ce aproape coincide cu al oraselelor Champaign si Urbana, se intampla des sa vezi veverite zburdalnice si indiferente fata de densitatea umana in miscare. Chiar un iepuras se uita deunazi destul de relaxat la studentii din statia de autobuz. Te gandesti cat de incredibila pare aceasta convietuire a animalelor salbatice, speriate si singuratice la noi, cu modernitatea din toate punctele de vedere a universitatii.
Aproape toate localurile, sute in fapt, sunt refacute. Totul luceste de curatenie in interior. Salile de clasa de dimensiuni foarte diferite, de la zeci de studenti la sute, au toate doatrile de ultima generatie: computere retroproiector, uneori cate 3-4, pupitrele sunt comode si curate, ca sa nu mai spun de aerul conditionat ce functioneaza impecabil. Culmea este ca nu am vazut “personal de curatenie”. De fapt, mi s-a atras atentia dupa primul curs, de catre profesorul ce urma in sala, ca aici, la sfarsitul lectiei, lasi tabla curata.
Reteaua de computere este integrata la orice facilitate si numarul legitimatiei sau amprenta ei magnetica iti dau sau nu dreptul sa le folosesti. In permanenta dotarea se schimba, in special in tehnica de calcul. Iar daca urmaresti facilitatile pentru relaxare si sport, filmele americane nu mint: sunt extraordinare. Acel Campus Recreation Center (prescurtat CRCE; ei pronunta cu umor sir-see) este o cladire care pe o suprafata desfasurata de zece hectare adaposteste terenuri si sali de sport, piscine, sali de relaxare, in fine tot ce-si poate dori un tanar dornic de sport si de un fizic de invidiat. Ma gandesc des: cu tot ce au ca facilitate de studiu si sport, ar trebui sa fie marea majoritate eminenti si cu alura de sportivi de performanta. Dar nu e nici pe departe asa. E greu de explicat. Poate acel iepuras ce privea cu superioritate studentii in statia de autobuz, venit parca din “Alice in tara minunilor” stia raspunsul.

His-his; din nou despre studenti

Radu Gologan — Thu, 06 Sep 2007 06:43:05 +0000

Dupa prima ora de curs traversam azi esplanada principala a campusului, strabatuta de alei betonate. Usor conectat la gandurile simple, tipice relaxarii dupa efort, descopar un zgomot cunoscut parca, ce aminteste de concedii la mare: his- his- his… Evident, realizez imediat: aproape toate studentele isi taraie slapii pe trotuar. Vorbesc serios! e vorba de slapii nostri de plastic, aceia pe care ii purtam la mare si uneori, din economie, si acasa. Interesant e ca doar fetele poarta aceasta incaltaminte, in general atasata unui tricou portocaliu (culoarea universitatii) si a unui short de sport. Sunt de altfel cu totii extrem de curati, pieptanati, aranjati si emana un miros de spalati proaspat. Nu stiu insa daca acest echipament, in special incaltamintea, e o refulare, un spirit de turma sau poate e facut din comoditate. Pare poate ca exagerez, dar am impresia ca acest tarait de incaltaminte este cerut de organism ca relaxare dupa orele de sezut la cursuri. Si evident incaltamintea ieftina merita acest tratament…
Cum sunt studentii la curs? Relaxati, linistiti, cand ca prof intri in clasa parca nu se sinchisesc, dar nu au nici o retinere in a intreba, a-ti da telefon daca faci greseala sa le dai numarul, constienti in mare parte ca sunt parte dintr-un proces deosebit. In mare parte sunt platitori si in America banul provoaca teama si un respect aproape divin.
Isi fac temele cu constinciozitate. Sistemul este aproape in toate universitatile ca cel din liceele nostre: la fiecare ora de curs se dau teme care o data la doua saptamani sunt corectate de profesor sau asistent. Isi fac insa temele cu rigurozitate, chiar daca multi fac eforturi disperate. Nu sunt prea obisnuiti cu scrisul de mana.
Sunt extrem de pragmatici: vor sa stie exact cum rezulatatele lor sunt cuantificate in final.
Prieteniile nu sunt legate de participarea la aceleasi cursuri: mai degraba se dezvolta in jurul locurilor in care sunt cazati pentru ca acolo au loc celebrele “party”, petreceri, mult mai naive insa decat cele ce poarta acelasi nume la noi.
Despre minunatele lor “facilities” (putem traduce facilitati, dar se refera la tot ceea ce universitatea le ofera gratuit pentru invatat, distractie si sport) in campus, cu alta ocazie. Toate acestea pe muzica deplasarilor lor pe sutele de alei: his- his- his…

Teaching- “Activitatea didactica”

Radu Gologan — Wed, 05 Sep 2007 06:42:31 +0000

Ce anost suna titlul in romaneste si cat de simplu numesc americanii aceasta activitate! Se traduce si mai prost: predare de lectii. Ca profesor la o universitate importanta, adica una care are traditie, e bine clasata in topul celor mai bune, acorda doctorate (grading school), traiesti la scara mica toate dilemele si contradictiile vietii americane in viziunea unui european. O sa incerc sa explic.
Despre modalitatile in care ajungi sa ocupi o astfel de pozitie am vorbit, iar faptul ca poti ajunge imediat dupa doctorat profesor universitar este o dovada a respectarii valorilor pentru ca ele sunt o investitie. Nu se poate inca in Romania asa ceva; nu pot uita argumentul de tipul “macar un curs sa fi scris ca sa aiba pretentia sa ajunga conferentiar”.
Asta e insa si America in totalitatea ei: valorile evidente sunt promovate indiferent de varsta. E ca in sport: un fotbalist tanar, chiar neexperimentat, dar serios si talentat, are pe piata valoare mai mare decat unul consacrat, dar spre sfarsitul carierei.
Sa ma intorc insa la “activitatea didactica”. Spre deosebire de Europa, scoala universitara e mai asemanatoare liceului de la noi. O lectie tine 50 de minute si, in functie de “creditele” acordate, se desfasoara mai multe zile pe saptamana in acelasi loc si la aceeasi ora. In general, creditele coincid cu numarul de lectii pe saptamana.
Ca profesor nu poti intarzia. Faci o impresie execrabila, iar studentii in general reclama o astfel de atitudine. Nu poti nici depasi timpul acordat. Aici, la University of Illinois, suna chiar clopotelul in toate cladirile cu sali de curs.
Materia predata: nu prea ai libertate ca profesor. Ti se da manualul si “syllabus”-ul, adica programa pe ore, tu ai doar libertatea discutarii si interpretarii acesteia. Manualele sunt de altfel extrem de ingrijit elaborate si cu multe exemple. E o afacere uriasa sa fii autor de astfel de manual mai ales la nivelul “undergraduate” (adica primii ani inainte de master): jumatate din universitatile americane folosesc aceleasi manuale. Scumpe si grele, in kilograme insa. Sunt cartonate, mari si cu sute de pagini. De aceea ii vezi pe toti studentii cu rucsacuri incarcate si una dintre intrebarile lor la inceputul cursului este daca trebuie sa aiba manualele cu ei mereu.
Dai teme la fiecare lectie. Sunt constienti de importanta acestei activitati. Cu o constiinciozitate exemplara marea majoritate aduc temele in zilele in care le spui ca trebuiesc predate “homework due” si asteapta sa o corectezi cu observatii. Pentru un curs cu mai multi studenti, ca profesor beneficiezi de un asistent de corectare (“grader”), de obicei un student graduat, adica doctorant. Ii pasezi lucrarile si dupa cateva zile el ti le lasa la cutia postala corectate.
Apoi periodic dai lucrari de control anuntate in general, “quiz” le numesc ei. Si astea conteaza la nota finala si trebuie sa fii atent sa le contabilizezi. In plus, cam de doua ori pe semestru, anunti de la inceput examene partiale, “midterms” si trebuie sa fii atent sa precizezi modul de corectare cu ponderea in nota finala.
Peste astea, cam de trei ori pe saptamana ai “office hours”, ore de consultatii anuntate in biroul tau, unde oricine vine si te intreaba legat de curs sau teme.
E o munca serioasa si stresanta in fapt. Mai ai si alte activitati, nu neaparat normate: e bine sa participi la cateva dintre seminariile stiintifice ale facultatii, saptamanal. Asta legat sau peste activitatea stiintifica concretizata in numarul si calitatea lucrarilor publicate sau a granturilor obtinute. Nu e usor si nici relaxant.
Exista insa motive de mari satisfactii ca profesor. In primul rand, societatea iti considera pozitia ca fiind una de excelenta si o respecta. In al doilea rand, beneficiezi de vacanta incredibil de mare comparativ cu concediile de maxim 2 saptamani ale angajatilor la stat sau in companii. Apoi circuli la congrese si conferinte cu destula usurinta si cu bune sponsorizari din partea universitatii. Si, nu in ultimul rand, costul asigurarii medicale este extrem de mic comparativ cu alte domenii: centrele medicale ale universitatii acorda reduceri substantiale cadrelor didactice prin compania de asigurari a acesteia.
Totul pare minunat. Problemele sunt insa de multe ori familia si locul. Castigi un post la o universitate de top, ce faci insa cu sotia, mai ales daca e dascal si ea, sau cum rezisti intr-un loc in care in afara de universitate nu mai e nimic decat camp?…

Bad news- Good news (Si bune si rele)

Radu Gologan — Mon, 03 Sep 2007 06:13:12 +0000

Caracteristica Americii moderne este intr-adevar diversitatea. Nu insa cea vehiculata in mediile oficiale americane in ultimii ani ca titlu de glorie, ci cea care contine si partile batatoare la cer de neplacute, pe langa lista lunga de lucruri exceptionale.Iata doua aflate la poluri opuse.
Americanii, inclusiv cei ce traiesc aici fara a fi inca americani, sunt extrem de amabili, deschisi, civilizati, as zice uneori chiar deranjant de draguti pentru un European din est. Cu orice ocazie multumesc, iar daca tu multumesti raspunsul de “cu placere”, al lor “you are welcome”, vine instantaneu, cu un usor zambet politicos. Asta auzi de sute de ori zilnic; chiar si cand cobori din autobuz spui soferului macar “thanks”. Aceasta atitudine pare reconfortanta, dimineata te simti parca mai relaxat, si toata ziua devine mai buna. Probabil asta s-a dezvoltat ca factor economic; randamentul creste cand cei din jur sunt zambitori si relaxati. De multe ori am descoperit atitudini sociale ce probabil au un substrat economic: productivitatea, factorul esential al boom-ului American de mai mult de un secol.
Aspectul negativ. De cum debarci pe taram american te socheaza densitatea de persoane obeze. Tineri, varstnici, ce trec in greutate mult peste suta de kilograme. Devine de necrezut, cand, intrand intr-un birou al universitatii, intalnesti in spatele ghiseelor, in proportie aproape totala, functionare de altfel extrem de amabile, dar cu cele mai incredibile depasiri ale oricaror standarde de greutate corporala.
Remarci chiar printre studenti un procent de 20-30% de obezi.
Cauza? Multa vreme s-a vehiculat ideea ingredientelor din produsele alimentare provenite din agricultura supra-genetizata. Cred ca acum a devenit un argument fals. Cantitatile de mancare pe care le vezi mancate in pauza de prinz sunt imense. Iar in restul zilei peste tot se rontaie ceva. Degeaba fac sport; alergari de obicei. Chiar si cei grasi. Nu e suficient pentru imensa cantitate de mancare pe care o digera.
Poate un aspect pozitiv este ca America a devenit de departe liderul mondial in cerectarea si productia de medicamente pentru bolile cardio-vasculare. Se mentine astfel, cu toate probelemele legate de obezitate, o medie ridicata de viata.
Inexplicabil este insa ca nu se vorbeste despre asta si nu se iau masuri. Nu pot intelege cum campania anti-fumat inceputa acum 20 de ani, da roade chiar daca acum a ajuns sa fie in parte copilaroasa si exagerata, dar nici o oficialitate americana nu vede problema mult mai serioasa a bolii nationale, care este obezitatea.
E dureros sa vezi o natiune atat de puternica afectata in asa masura si neajutorata in a rezolva ceva. Trezeste-te America!

Profesorii

Radu Gologan — Sat, 01 Sep 2007 06:12:00 +0000

A fi profesor la o universitate americana de prim rang este o realizare ce incununeaza o tinerete de studiu intens si recunoastere stiintifica. Fiecare scoala americana are regulile ei de angajare in pozitii didactice. In general, pozitia este scoasa la concurs de departamentul respectiv (aproximativ facultate) si cei interesati isi trimit dosarele cu recomandari. Prima triere se face in “comitetul de hiring” al departamentului, nu fara discutii, mici interese, in general stiintifice, legate de domeniu si de posibilele granturi accesibile cu fiecare angajat. Primii trei selectati sunt chemati la interviu in care proba de foc este o prezentare stiintifica a unuia sau mai multor rezulatate ale candidatului; un fel de expunere in seminarul stiintific. Doamne fereste sa depasesti timpul acordat! sau sa te incurci la raspunsurile cuvenite intrebarilor puse din sala: plina cu profesorii scolii, unii cu ochi de crocodil!
Candidatii sunt in cea mai mare proportie absolventi de doctorat din universitati americane, asta nu inseamna insa ca sunt totdeauna scoliti din copilarie in America; mai mult de jumatate provin din tarile ce dau doctoranzi: China, Rusia, India, Romania etc. Sigur ca o nota buna insemana si un conducator de doctorat influent; in sensul de personalitate stiintifica de prim rang dintr-o universitate top.
Castigatorul concursului primeste deobicei un post de “assistant” sau “associate professor” (atentie: nu asistent sau asociat ca in limba romana, ci un grad de nou venit care include conducerea de doctorate) oarecum provizoriu, “tenure track”, adica “de proba”, pentru definitivare. Aceasta inseamna un nou concurs de dosare si sedinte in cercul restrans al celor definitivi din department, ce va avea loc dupa cativa ani, in care sunt cuantificate toate aspectele muncii in scoala, inclusiv cele sociale. Odata acest titlu “tenure” obtinut, e greu sa mai fi eliminat din sistem. Poate un comportament antisocial sau rasial si, cel mai grav, “sexual harassment”. Dar rareori s-a pus problema, asa cum rareori au existat rumori ca un “x” si-a castigat pozitia in totalitate prin mijloace straine principiilor almei mater.
Uitati-va, de exemplu, pe siteul departamentului de matematica de aici la “faculty” (toti cei legati de activitatea matematica a departamentului) ca sa vedeti nivelul stiintific (http://www.math.uiuc.edu/People/).

Studentii

Radu Gologan — Fri, 31 Aug 2007 18:48:32 +0000

Azi la pranz am avut impresia ca revad un film celebru cu subiect ce se desfasoara intr-un colegiu american (ganditi-va la “A beautiful mind”, de exemplu). Pe esplanada cu gazon impecabil din centrul campusului, plimbandu-ma cu gandul aiurea, am ridicat la un moment dat privirea si m-a marcat acea densitate inimaginabila de furnicar, de tineri, mii, alergand dintr-o parte in alta, pe jos, pe biciclete, cu trotinete, toti cu ghiozdanele pe spate sau cu dosarul mapa in mana. Altii pe iarba citeau, discutau sau chiar dormeau la soare. Totul strajuit de decorul cladirilor construite sa imprime acel respect elisabetan made in Great Britain, in secolul al XIX-lea.
Uitandu-ma la figurile si felul lor de a comunica in mersul grabit, mi se par mult mai copii decat studentii nostri. E explicabil intr-un fel: suntem in Midwest, zona agrara cu localitati mici, as zice rurale, unde elevii de scoala preuniversitara nu au prea multe locuri de distractie si de maturizare urbana: se vad la scoala si cam atat. In plus, un numar insemnat de studenti sunt de origine asiatica, acestia fiind extrem de dedicati seriozitatii scolare prin traditie si ambitie.
Alergatura de care vorbeam, si aceasta se petrece in jurul orelor fixe, se explica prin faptul ca studentii de la universitatile americane nu se inscriu la un program rigid de studii, nici macar specializarea finala nu si-o aleg complet de la inceput. Sigur ca aici, unde scoala de inginerie este recunoscuta, sunt admisi la un program de “engineering”, dar asta nu inseamna ca toti iau aceleasi cursuri, mai ales la inceput. E posibil ca doi studenti ce absolva aceeasi specialitate sa se intalneasca la aceleasi cursuri doar de cateva ori in timpul studiilor. Importanta e consilierea lor permanenta de catre persoane ce ii au in grija: profesori sau psihologi.
De aceea alearga: in fiecare ora schimba sala si cursul. Uneori au ceea ce se numeste “conflict”: in acelasi timp cursuri pe care le urmeaza sau examene la mai putin de 24 de ore diferenta. Exista si pentru asta un departament al universitatii unde se adreseaza si li se rezolva conflictul.

Cum ajung studenti la o universitate buna? O sa vorbesc alta data despre asta.

Dar nu pot sa inchei fara a povesti ceva. Pe site-ul Departamentului de Matematica, la rubrica studenti graduati (acestia sunt de fapt doctoranzii ce tin si orele pe post de asistenti) exista o rubrica unde un numar insemnat dintre acestia isi posteaza cursurile la care dau meditatii private. Sigur ca se face remarca scrisa ca aceasta nu este o chestiune oficiala a departamentului, dar orice student interesat poate lua legatura cu unul dintre “meditatori” si fixa detaliile, inclusiv pretul. Si nimeni nu se plange ca e o rusine sau ca nu se face carte la universitate.

Cheile

Radu Gologan — Wed, 29 Aug 2007 18:43:50 +0000

Azi dimineata, in autobuzul ce ma duce gratuit la scoala, am remarcat trei barbati, universitari dupa aspect, de varste diferite, fiecare cu cate un lant de chei la curea. Cel mai in varsta avea inelul cu cele mai multe chei. Legand asta cu ceea ce am vazut in toate vizitele mele la universitati americane (asta-i a patra) realizez ca povestea cu usile deschise in functie de varsta si valoare se aplica foarte bine aici. La instalare am primit si eu chei: pentru sala de posta, pentru birou, pentru biblioteca, pentru usa de la intrare in facultate, pentru rezidenta, etc. Asta pentru a putea avea acces la orice ora. Nu atatea chei ca distinsul profesor in varsta din autobuz. Vechimea si rangul lui aici ii dau poate dreptul la cateva sali in plus: computere, Xerox, rechizite, depozitul mai multor biblioteci, sali de sport, exista si o cheita pentru parcarile cu fise din jurul universitatii, etc. Ce se va intampla insa, foarte curand, cand toate aceste chei se vor schimba intr-o umila si unica cartela electronica ce va deschide personalizat printr-o singura mangaiere, usile la care ai acces prin functia didactica si valoare? Nu vor mai purta acesti dascali cheile ca pe niste decoratii meritate!